Eu Știu Locuri.

Locuri în care te-aș duci în această toamnă draga mea sînt multe, am ezitat să ți le spun pentru că vroiam să le țin în secret de tine, să ți le fac surpriză, pentru că doar tu știi cît de tare eu iubesc toamna și cît de tare eu te iubesc pe tine. Ești o necunoscută și da despre tine vorbesc, prietena mea tomnatică. Te-nțeleg că mă respingi pentru că în fiecare anotimp îmi schimb concepțiile despre o prietenă sezonieră, de unde acest baraj, această abstracție în cap, această poziționare față de un chip. În fiecare anotimp chip diferit și pe toate aceste chipuri le unește dragostea. Dar oare nu așa trebuie să fie ? Diferit, ba chiar unic, pentru că fiecare frunză e unică. Tu ești precum o ploaie, dar eu nuștiu de ce mereu port umbrelă, o pălărie, un fular, aceleași musteți, odată chiar un copilaș de vrio 8 ani s-a oprit uitînduse pe stradă la mine, uite mama un gentleman, eu am zîmbit, și m-am prins cu ciorchine în cap, mol ce fel de genleman fără ma louloute. LOULOUTE. Nuștiu de ce toamna asta mă trage la franceză, cu regret constant că e așa de populară Franța în ultimul timp. De ce cu regret ? Păi eu o iubeam în orice aparență așa, atît de tare o iubeam și o idolizam în cît dacă aș călca în Franța aș călca pe coasta de azur într-o perioadă tomnatică, și pe biciclete împreună am merge la făcut, băut, futut și scăldat în vin, da futut, tu știi că eu mereu am fost creativ, critic și vulgar, țigările probabil m-au făcut vulgar, sau dezamăgirile în dragoste, hm, oare pot fi dezamăgirile în dragoste vulgare ? cred că da, pentru că răzbunarea în fața unei iubite ce te refuză, te duce în locuri lipsite de morală, unde vreai să bei și să fuți, acțiuni care combinate sunt foarte vulgare. Dar toți noi sîntem vulgari, acești romantici ai planetei. Vorbeam despre Franța, în aceste locuri te-aș duce, precis nu în Paris, te-aș ține în Burgundia, dar nu în Paris, pentru că mi-aș spulbera astfel idealul despre Franța. Și acum cu regret constant că Franța e populară, pentru că datorită unor evenimente nedorite, mulți au început să-mi fure din iubirea mea  față de Franța, să o pună la vitrină, să o divulge și să profite prea mult de ea, cui îi trebuie așa o dragoste, dezbrăcată, folosită și aruncată la vitrină. Non merci, vous pouvez garder, bleati iar franceza. Dar defapt bleati și blette, seamănă la structură, blette înseamnă o plantă din familia sfeclei care mănîncă frunze.

  Apropo de Franța îmi amintești tu, tomnatica mea iubită, pentru că țin minte cum repetai franceza, am ținut minte o zi, o zi din acelea, în care rămîneam la tine și ascultam muzică, îți puneam filmele mele țicnite, iar tu îți căutai așa artistic de treabă. Tu conjugai verbul ”a crede”, îl conjugai în continuu, te uitai la mine și îl conjugai în continuu, eu dacă nu știu nici o boabă franceza mă uitam la tine ca la o țicnită franțuzoaică, in tricou și chiloți, ce așa de sexy și insistent conjugă verbul a crede, eram prea prost și prea îndrăgostit să cred și să observ că este un semn de la tine, tu conjugai verbul a crede, Que je croie. Que tu croies. Qu’il ou qu’elle croie. Eu Cred, Tu Crezi, El Ea Crede, asta o repetai. În ce să cred ? m-am gîndit eu în acest moment, și deodată după fereastră a căzut ploaia. În acel moment tu ai aruncat tot și ai sărit pe mine, parcă ai vrut să întemeiezi acest blestem de sfîrșit de toamnă, acest blestem al tău franțuzesc cu Que tu Crois, ai vrut să-l întemeiezi cu Sex. El fiind elementul de final și lipsă. Blestemul a lucrat, pe lîngă ploaie, eu Am Crezut, nuștiu dacă în ceea ce ai vrut, dar am crezut. Tu iubita mea toamnatică, am crezut în tine, dar am crezut și-n locurile în care te-am dus și în care vreau să te mai duc. Eu vreau să ajung cu tine-n praga să  ne refugiem de lume în bierăriile de acolo, să ne refugiem pe străzile vechi, aruncînd toată toxicitatea realității moldovenești. Praga în noiembrie e destul de posomorîtă, oentru că noiembrie e de la sine o lună a plecărilor, animalele hibernează, păsările migrează, tu ai ridicat capul arătîndumi o barză și ai zis: ”spuneți o dorință, căci în popor se consideră că barza îți duce gîndul în țările calde, și fiind o pasăre fidelă, se întoarce tot cu acel gînd deja împlinit.” Eu ca întodeauna pierdut în spațiu, poate chiar căscat, am ridicat capul, am văzut barza și m-am întrebat:” Hm dorință, ce dorință, și de ce ea îmi dă mie această dorință, de ce nu o folosește ea, să-mi doresc dar...” și mi-am dorit ceva material, prostul. Ea mi-a dat dorința ca să îmi visez dragostea noastră, căci așa se gîndește o femeie care iubește, așa se gîndește și un bărbat care iubește, dar la sigur nu așa gîndește un artist. Dar totuși plecînd vietățile, uscînduse copacii, vine tăcerea, liniștea, adică oamenii rămîn pe lîngă împerecherile lor și cu singurătățile lor. Singurătăți amare, care-ți picură cu ratări, minciuni, frici, dar totodată singurătăți de creație, de inspirație, de amintiri, și vise pline de sens. Aici te gîndești pentru prima dată, că iarna pare a fi foarte friguroasă, și că mai bine o păstrezi la piept, înțelegi că sînt locuri în care vrei să o duci, locuri în care vrei să o cuprinzi, să ții în taină poftele ei sălbatice, zăpada cel mai bine îmbibă amintirile, dar gutuii totuși se coc toamna. În verandă stînd cu tine, noi bem gărăfi de vin, ținîndune de mînă gîndindune la locuri pe care le știm, și visînd la locuri în care putem să plecăm. Știi tomnatica iubită, toate bune-aranjate, eu știu locuri în care putem să plecăm, dar chițibușul e, că eu nu te știu pe tine.