“I wanted to write you a story about magic. I wanted rabbits appearing from hats. I wanted balloons lifting you into the sky. It turned out to be nothing but sadness, war, heartbreak. You never saw it, but there’s a garden inside me.” - Shane Jones.
Revin mereu pe blog cînd parcă nu-mi ajung destule cuvinte pentru a le pronunța și nici nu mai e destulă inspirație pentru a le scrie, ce nu se publică pe facebook, ce nu se mimează în fața oglinzii, la mine se scrie pe blog. Aici îmi place să gîndesc că îmi destăinui gîndurile tot mie, că abstracționez și descriu un anotimp așa cum îl simt... la moment desigur. Unele persoane fac fotografii în timp, să vadă cum anii i-au îmbătrînit, le fac și eu, dar vreau să continui cu scrisul în fiecare anotimp. Cîte un articol despre fiecare sezon, căci cu trecerea anilor să văd cum se schimbă starea mea emoțională încadrată în aceste 4 diviziuni a unei roți de 365 de zile, care se tot repetă, și se repetă, de cînd s-a început a măsura timpul și etern o v-a face.
Să zicem că a nins enorm de mult, îstaționezi în vamă, ești prins între 2 țări, din una vii și-n alta vreai să intri, Vama e suspendată, afară e un minus bărbos, îngheți... Ideea e că în aceste două răscruci nu frigul macină ceea ce încă se poate numi gînd, ci direcția pe care ai apucat-o, de ce nu ai rămas acolo unde ai fost ? ce te-a făcut să pleci acolo unde te-ai îndreptat ? dacă nu ajungi, ce faci ? Niște banalități ce apar în cap doar la răscrucea unui drum, sau niște adevăruri ce au fost ascunse bine la pornire, pentru că doar cînd ajungem într-un impas începem să ne punem întrebările ce trebuia să ne le punem atunci cînd ne îndreptam spre el. Banal, dar conștientizezi că au trecut 5 ani, atunci cînd ei deja au trecut, nu cînd ei trec, iar împăcarea cu o circumstanță o simți cînd aripile nu mai zboară... Fix ca specia ceea de Papagal ce în urma evoluției s-a dezvățat de zbor.
Mi-am făcut o cafea ,am adăugat două linguri de lacrimi ,tristețe din belșug ,câteva linguri din dragul și iubitul meu pian și sare ,multă sare .
M-am așezat pe marginea geamului și m-am pierdut căutând un gram de lumină în cerul gri ce acoperea tot orașul lăsând un aer de nu știu ce, însă un aer care îmi descria perfect starea .
Dacă ați observat mereu sunt oameni care pot ”vorbi” cu animalele, de parcă posedă o oarecare aură. La ei mereu se trag cîinii cînd se duc prin ospeții. Pisicile sînt celea care mereu dorm cu astfel de stăpâni. Iarna e parcă anotimpul celor care pot vorbi cu singurătatea, e departe de mizantropie de introvertism, dar e aproape de practic maniacala divizare, conturarea diferențelor, albul e alb, negrul e negru, dar există o oarecare parte numărul 3, cerul. Iarna nu e pentru orașe. Iarna e pentru sate. Un moment de respiro, un cămin, o izolare, zăpada pînă la fereastră. Atmosfera din sate a iernii este una părintească, de dor, de liniște, de exil. Atmosfera din orașe este depresivă, sufocantă cu apucături maniacale.
Cînd zic ”Iarna” în alte state ale lumii, ne imaginăm un februarie morocănos ce bea prea multă cafea, aceleași haine păstrate undeva 1 an de zile pînă la o altă iarnă, scurtele promenade prin frigul usturător. Fiecare lună își are fasonul său imaginar pe care fiecare îl vede unic în felul său. La noi iarna e ”Anul Nou”, apelsine, mandarine, salate și mai departe sînt 3 perioade: 1. Înainte de Revelion. 2. După Revelion. 3 Facturile Iernii.
În nici o formă nu zic că Moldova e un boț lipsit de romantică, NU. Doar că la noi altfel se trăiește, un pic mai trist. Nu prea avem cînd să gîndim la frumos, să visăm. Ne mănîncă prea repede alte nevoi pînă cînd le stabilizăm pe cele sufletești. Aceste ale noastre ”Nu-i cînd”, personal mă sugrumă tot mai tare în perioada iernii. Iarna simt cel mai mult rezultatul ”Nu-i Cînd-ului”. Uneori vrem în grabă prea multe să reușim, fără gust, cultură, virtuozitate. Lipsa dragostei față de frumos, naște hibrizi la chip, suflet și gînd. Noi sîntem cei care rîdem de alte popoare cînd auzim că este așa boală ca depresia, cînd citim despre sinucideri, într-un fel modul nostru de trai, ne-a scutit de aceste lucru, nici nu modul de trai, cît etichetele societății, căci n-au mai reușit să divorțeze de bărbați, femeile cele care și-o luau în moacă 360 de zile din 365, dar de 8 Martie primeau zmuncitul buchet de flori, și дежурный бутерброд. Era de ochii lumii. N-au mai reușit să fie artiști cei care aveau talente, dar au ajuns artiști, tupeiștii ce au avut un pic de zbînț și curaj. La noi în continuu oamenii trăiesc cu zăpadă pînă-n urechi, cu aceleași haine uzate și într-o veșnică depresie suicidală, despre care toți tac. Dramatismul iernii noastre, este nemulțumirea isterică de faptele pe care tot noi le facem, și care necondiționat sau condiționat ne afectează, ne-au afectat și o vor face. La noi Februarie nu bea cafea, la noi Decembrie cumpără izmene, Ianuarie plătește facturi, Februarie se roagă să vină Martie, iar Moș Crăciun se împrumută, strașnică Narnie eu v-oi spune.
Probabil că am vrut să scriu un pic mai artistic despre iarnă, dar așa mi s-a întîmplat să fie, o iarnă extrem de pragmatică, în care știți ridici capul la cer și nu-l vezi, norii îl astupă, Iarna pentru noi e un adversar, de parcă am fi pe o insulă. Insula fiind sufletul nostru. Insulă cu oameni, provizii, istorii. O insulă suspendată de Civilizație în perioada iernii, fără zboruri de ieșire și de întrare, fără importuri și exporturi. O insulă pe care tu singur o aprovizionezi tot anul pentru iarnă, cînd vine iarna lupți cu ea și nu cumva insula să-ți devină arhipelag, căci unii pot lupta contra ta. Ce e cel mai interesant că Iarna uite așa strînge frustrările noastre contra ei, și o vedem pe ea ca anotimp vinovată, cînd de fapt noi sîntem vinoveți, Iarna poate vrea să fie bună, dar noi nu o ajutăm. nu-i vorba despre un ajutor singular, e vorba despre o unitate a grupului, indiferent cîtă putere nu ar avea un singur individ. Cînd e ninsoare, nu ninge defapt cun un mare ball de omăt ce ar acoperi pămîntul, dar ninge fulg, după fulg. Cam așa e cu ajutorul, unul lîngă altul.
Ce mă miră cel mai tare în Iarnă este acel omăt negru, urît și murdar, nu mă miră pentru că este așa de scîrbos. Mă miră că stropim drumurile cu felurite soluții ce trebuie să topească gheața, să dizolve zăpada, dar de fapt ne strică încălțămintea. În așa momente te gîndești că acea zăpadă neagră și prăfuită nu o topește nici soarele la +9, ea pleacă undeva în păduri, ca noi. În loc să ne topim în iarnă și să intrăm în primăvară alții, rămînem negri și prăfuiți ca acea zăpadă, iar de 1 martie ne ducem în păduri.
Dacă ați observat mereu sunt oameni care pot ”vorbi” cu animalele, de parcă posedă o oarecare aură. La ei mereu se trag cîinii cînd se duc prin ospeții. Pisicile sînt celea care mereu dorm cu astfel de stăpâni. Iarna e parcă anotimpul celor care pot vorbi cu singurătatea, e departe de mizantropie de introvertism, dar e aproape de practic maniacala divizare, conturarea diferențelor, albul e alb, negrul e negru, dar există o oarecare parte numărul 3, cerul. Iarna nu e pentru orașe. Iarna e pentru sate. Un moment de respiro, un cămin, o izolare, zăpada pînă la fereastră. Atmosfera din sate a iernii este una părintească, de dor, de liniște, de exil. Atmosfera din orașe este depresivă, sufocantă cu apucături maniacale.
Cînd zic ”Iarna” în alte state ale lumii, ne imaginăm un februarie morocănos ce bea prea multă cafea, aceleași haine păstrate undeva 1 an de zile pînă la o altă iarnă, scurtele promenade prin frigul usturător. Fiecare lună își are fasonul său imaginar pe care fiecare îl vede unic în felul său. La noi iarna e ”Anul Nou”, apelsine, mandarine, salate și mai departe sînt 3 perioade: 1. Înainte de Revelion. 2. După Revelion. 3 Facturile Iernii.
În nici o formă nu zic că Moldova e un boț lipsit de romantică, NU. Doar că la noi altfel se trăiește, un pic mai trist. Nu prea avem cînd să gîndim la frumos, să visăm. Ne mănîncă prea repede alte nevoi pînă cînd le stabilizăm pe cele sufletești. Aceste ale noastre ”Nu-i cînd”, personal mă sugrumă tot mai tare în perioada iernii. Iarna simt cel mai mult rezultatul ”Nu-i Cînd-ului”. Uneori vrem în grabă prea multe să reușim, fără gust, cultură, virtuozitate. Lipsa dragostei față de frumos, naște hibrizi la chip, suflet și gînd. Noi sîntem cei care rîdem de alte popoare cînd auzim că este așa boală ca depresia, cînd citim despre sinucideri, într-un fel modul nostru de trai, ne-a scutit de aceste lucru, nici nu modul de trai, cît etichetele societății, căci n-au mai reușit să divorțeze de bărbați, femeile cele care și-o luau în moacă 360 de zile din 365, dar de 8 Martie primeau zmuncitul buchet de flori, și дежурный бутерброд. Era de ochii lumii. N-au mai reușit să fie artiști cei care aveau talente, dar au ajuns artiști, tupeiștii ce au avut un pic de zbînț și curaj. La noi în continuu oamenii trăiesc cu zăpadă pînă-n urechi, cu aceleași haine uzate și într-o veșnică depresie suicidală, despre care toți tac. Dramatismul iernii noastre, este nemulțumirea isterică de faptele pe care tot noi le facem, și care necondiționat sau condiționat ne afectează, ne-au afectat și o vor face. La noi Februarie nu bea cafea, la noi Decembrie cumpără izmene, Ianuarie plătește facturi, Februarie se roagă să vină Martie, iar Moș Crăciun se împrumută, strașnică Narnie eu v-oi spune.
Ce mă miră cel mai tare în Iarnă este acel omăt negru, urît și murdar, nu mă miră pentru că este așa de scîrbos. Mă miră că stropim drumurile cu felurite soluții ce trebuie să topească gheața, să dizolve zăpada, dar de fapt ne strică încălțămintea. În așa momente te gîndești că acea zăpadă neagră și prăfuită nu o topește nici soarele la +9, ea pleacă undeva în păduri, ca noi. În loc să ne topim în iarnă și să intrăm în primăvară alții, rămînem negri și prăfuiți ca acea zăpadă, iar de 1 martie ne ducem în păduri.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu