În căutarea fericirii

După o pauză îndelungată vreau sa-i mai dau blogului meu o nouă suflare de viaţă, să-i dau tehnologie naufragiatului, o cană de apă însetatului şi mandatu' de preşedinte lui Marian Lupu.
Astăzi vreau să scriu direct proporţional cu ceeea ce-mi doreşte inima nu vreau să scriu despre ceea ce este în vogă, despre ultimele bîrfe din politică şi despre ultimele evenimente din viaţă, vreau sa scriu desre urletul sufletului meu, despre agonia care nu duce la moarte, dar despre agonia ce poate duce la fericire.
Postarea e intitulată în căutarea fericirii, e fericirea ce tot o caut de 18 ani fericirea legată de dragoste de suflete pereche, de lanţul în care a strîns dumnezeu femeia şi bărbatu, de pacea celor două suflete pereche, ce îsi leaga destinele precum melcul îsi leaga viata cu cochilia sa. Mereu am căutat sufletul pereche, am căutat fata cu care să mă simt liber, sa pot face lucruri nebune, sa pot face lucruri mari, sa o pot face fericită. Soarta pe parcursul vieţii mi-a înaintat mai multe feste, întîlneam persoana care chiar îmi parea luceafărul cerului meu, care chiar îmi parea Veronica Micle pentru Eminescu, care chiar îmi parea Mingea pentru Maradona, şi Gloria pentru Ahile, însa toate creaturile din coasta lui Adam, întîlnite de mine erau mai degraba Comunism Pentru Ghimpu, Rusizme pentruVieru, Şi Lada Calina pentru Bill Gates. Uneori spuneam cuvinte pe care(nu ar fi corect să spun că nu le meritau fetele, ba nu eram eu prea insipirat cînd le spuneam. Căci nu erau spuse de persoana potrivită, (adică de mine), care trebuiau spuse în aceeaşi ureche dar de altul) Uneori aflîndumă la capătul prăpastiei săream in fundul mării, crezînd că ma ţin cu cineva de mîna, insă era o iluzie săream săngur făra paraşuta, fara oxigen, zbatîndumă la fundul mării ca evreul în lagar hitlerist, iar mîna ce îmi parea că o ţin era mîna Placebo care o strîngeam tot mai tare în apropiere de apa iar ea tot mai mult se epuiza de parca aş fi strins in mîna un pumn de nisip, dar nici nisip nu era, era totalitatea viselor mele neîmplinite şi totalitatatea gîndurilor mele nespuse, însa nu mă pot blama pentru aceste lucruri căci era un vis, un vis de a mă  simţi alaturi şi aproape de cineva.
Acum cînd intrăm tot mai adînc în toamnă cînd sînt tot mai aproape zilele pline de frunze aurite pline de nostalgie în aer şi pline de maturitate, zilele cînd mi se pare că mult mai uşor te întragosteşti decît în primăvara zburdalnică(e o chestie genetică). Sînt ultimile zile de libertate căci pentru mine iarna-i o temniţă a viselor, o temniţă unde toate visele stau îngheşate şi aşteaptă să vină din nou soarele precum un prină să salveze prinţesa de la dragon, visul multora este să fie miliardari precum visul altora este doar sa se sărute sub arcul unui curcubeu. Vreau şi eu in zilele ce au mai rămas de toamna să mă simt aproape de cineva util pentru cineva, nebun pentru cineva, iubit şi să zburăm prin visele noastre ca doi vulturi prin bolta cereascăca doi FRUMOŞI CA DOI NEBUNI. LETs LIVE THE AUTUMN