Să nu-mi ei niciodată dragosetea sau Eu cred in iubire

Dragosteeee, polemici, Războaie, Elena Troiană, şi totodată o cifră, o simplă cifră, cel mai uscat limbaj, trimis de Dumnezeu pe pămînt, care explică cel mai sincer şi divin sentiment. Acum sîntem 7 miliarde, şapte miliarde de pămînteni, ce au simţit şi vor simţi acest sentiment. Cînd Adam şi Eva au coborît pe pămînt, ei totuşi pe lîngă păcat au furat din eden ceea ce aparţine pe drept zeilor şi totodată pur omenesc. Adam şi Eva au luat din Paradis, trei daruri, dragostea, fericirea şi destinul, car îşi au puterea doar împreună, unite şi legate de suflet, unite şi legate mai strîns decît o lege, mai strîns decît pictorul de peniţă, atît de strîns încît cînd te gîndeşti la această conexiune sa vezi trei fenomene într-un obiect. Şi după cum am mai scris dragostea are nevoie de Doi

Contopirea a două corpuri ce prin cale fizică atinge conexiunea sufletească, ajungînd la apogeul sentimentului, sorbit de zei şi uneori defăimat de oameni. Ateiştii dragostei sînt cei mai mari păcătoşi, căci a nu crede în Dumnezeu în forţele divine, în biserică este de iertat şi pe alocuri justificat, însă a nu crede în forţa ce opreşte timpul, ce a dat naştere tuturor din noi , dragostea, este cu adevărat o demenţiune. Demenţii defapt sint nişte persoane auxiliare ce făcînd ,,nimic'' aşteaptă să se schimbe ceva, şi asta este cu adevărat o nebunie, căci stînd cu mîinile în buzunar si doar negind ceva este cu adevărat o nebunie, mult mai uşor este  să negi un fenomen, decît să ieşi în căutarea lui. Este echivalent cum ai merge la olimpiada la proba de 100 de metri impunînduţi ca nu ai şansă şi ca să fii cu adevărat sigur că nu ai şansă, să îţi mai tai şi un picior.
  Poeţii esculapii sufletelor sînt aripile ce înalţă chiar şi un bolovan. Dragostea este un Miracol este a 8-a minune a lumii, căci cît de interesant este să simţi o atracţie faţa de un om şi să nu înţelegi de unde provine şi cum să o opreşti. Eu văd miracole de exemplu în tot ce e viu, si tot ce îmi da fiori este prozodia poezii vieţii mele.Cînd ajungi să-ţi găseşti sortita, viaţa ta devine atomică, ca un reactor din Fukuşima, e ca o noapte din Kazantip în care dansezi dansezi dansezi, şi la un moment dat explodezi strigînd Eaaaaaaaaa na Kazantippp. Eu văd dragostea ca o cale de scăpare, ca un moment de avadare din rutină ca o clipa de luciditate, ca un ceasornic mituit sa opreasca timpul, şi indiferent de marimea mitei ceasornicul nu o poate opri timpul, insa poate sa-i dea adoare.Viaţa noastră în general seamănă cu o ţara mica din perioada interbelica sau postbelica, care a nimerit sub un regim totalitar, si undeva in gindul ei a pastrat naprasnic dorinţa revoluţionara de emancipare a poporului. Acel regim totalitar nu reprezinta altceva decit sumbritatea noastra macabrul veşnic în care traim rutina in care inotam, iar dragostea vine ca un Guevara ce încearca sa rascoale masele ca un prinţ salvator ce are un scut care strapunge mii de suliţe, da aceste mişcări uneori mai eşuiază, însă ele revin cu constanţa ca cometele avind periodicitate. Iar sărutul sînt cărtuşele formate de două buze, ce aresteaza doi îndragostiti trimiţîndui întrun exil de veşnică promenadă, pe o alee. Nici o rachetă balistică nu străpunge inima cum o face dragostea.
   Oricît am fi de mindri cerşim un obraz şi un umăr, de iubire sîntem impuşi să muşcam din cel mai păcătos măr, şi cît timp ne place, merităm viaţa. Şi o ultimă comparaţie viaţa este ca o Palarie, ce se da jos in faţa dragostei.